Posts Tagged ‘eminescu’

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti, d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.

Data şi locul naşterii
Într-un registru al membrilor „Junimii” Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu şi poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data naşterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat satul Ipoteşti. Citește în continuare »

Anunțuri

Studiu critic -de Eugen Todoran

Legendele Luceafărului
Geniul lui Eminescu este văzut ca înalţându-se în lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atenţia iubitorilor de artă frumoasă. Răsuntetul se explica prin faptul că poezia este o alegorie a nefericirii pământeşti a poetului şi aceasta a fost scrisă cu puţin înainte ca poetul să intre în prima faza a bolii sale mintale.
G.Calinescu consideră că Luceafărul nu avea aşa un mare răsunet fara opera completă a lui Eminescu. El consideră Luceafărul vârful operei eminesciene spre care ne urcăm citind creaţiile mai mici.
Din toate acestea se desprinde o idee centrală confirmată de toţi criticii prin care este considerată că întreaga creaţie eminesciană conţine motivul luceafărului.
Poezia Luceafărul s-a născut în noaptea unei mari dureri din dragostea lui Eminescu pentru Viorica Micle. Acest lucru a fost confirmat de Eminescu lui Maiorescu care la rândul lui a transmis această inforamţie lui I. Al. Brătescu-Voineşti.
Ideia geniului nemuritor este veche în gândirea poetului. Pe măsură ce el intra tot mai mult în conflict cu oamenii vremii el teoretizează distanţarea geniului de societate.
Citește în continuare »

Tânãra generaþie românã se aflã astãzi sub influenþa operei poetice a lui Eminescu.
Se cuvine dar sã ne dãm seama de partea caracteristicã a acestei opere si sã încercãm totdeodatã a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strãlucire ultima fazã a poeziei române din zilele noastre.

Pe la mijlocul secolului în care trãim, predomnea în limba si literatura românã o tendenþã semieruditã de latinizare, pornitã din o legitimã revendicare nationalã, dar care aducea cu sine pericolul unei înstrãinãri între popor si clasele lui culte. De la 1860 încoace dateazã îndreptatea: ea începe cu Vasile Alecsandri, care stie sã destepte gustul pentru poezia popularã, se continuã si se îndeplineste prin cercetarea si întelegerea conditiilor sub care se dezvoltã limba si scrierea unui popor.

Fiind astfel câstigatã o temelie fireascã, cea dintâi treaptã de înãltare a literaturei nationale, în legãturã strânsã cu toatã aspirarea generaþiei noastre spre cultura occidentalã, trebuia neapãrat sã rãspundã la douã cerinþe: sã arete întâi în cuprinsul ei o parte din cugetãrile si simþirile care agitã deopotrivã toatã inteligenta europeanã în artã, în stiintã, în filozofie; sã aibã, al doilea, în forma ei o limbã adaptatã fãrã silã la exprimarea credincioasã a acestei amplificãri.

Amândouã conditiile le realizeazã poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o poezie liricã; de aceea Eminescu face epocã în miscarea noastrã literarã.